A 2D puzzle solving game, with the ability to shift time. While Prince of Persia: Sands of Time allowed you to shift time also, it was only for a limited amount of time, and wasn’t used to solve puzzles. In this game, you use that ability to solve puzzles. Some of them are hard, but not impossible — the thing is that they require unintuitive thinking — you must use time shifting fully. It’s really all you do, solve puzzles, and also follow the story.
Dresden Codak – http://dresdencodak.com/archives/ – Troublingly philosophical. I have no idea what they’re talking about, but I like the graphics style. Also there’s a tiny Carl Jung.
Questionable Content – http://questionablecontent.net./index.php – A story featuring less guys than girls, and indie rock culture jokes. Most of it is based on a weak sexual tension, based on the fact that the guy doesn’t get to bang the chicks that enter his apartment until much later in the story, and even then there’s tension between him and the chicks he hasn’t banged yet. The problem here was that it’s very transparent. Well screw it. The whole thing could end with a frickin gang bang.
Fredo and Pidjin – http://www.pidjin.net/ – Cheap, narrowminded and shallow jokes. The religion jokes are, to say the least, underdocumented. The sex jokes are also shallow and unimaginative. They sometimes get a cheap and fast laugh, but no more.
Urcam o scară în spirală, și pe masură ce înaintam se îngusta. Am ajuns la capătul ei, am ajuns în ureche. După ușă era un om de lut, mic cât să îl țin în palmă. Totul era în nuanțe de portocaliu galben. Foarte plăcut, dar spațiul era prea strâmt asa ca am plecat. La coborâre scările erau mai abrupte… Mi-a fost frică, asa că m-am întors cu spatele și mă țineam bine de balustradă.
Interpret: Constantin Âine al VII-lea, Esq.
Visul doamnei, sau domnișoarei, posibil suave, posibil urâtă cu spume, denotă o intuiție uluitoare a lipsei liftului din viața de zi cu zi, datorată faptului că, citez, ghilimele, încep citatul, “«am ajuns în ureche»”, închei citatul, închei citatul, a… a… apciu!mmmmm încheiat citatul. Așadar, dacă suim pe scări în loc să luăm liftul, ajungem într-o ureche. O toană proastă sau poate mai grav de atât, o bătaie pe cinste dată omulețului de lut, care reprezintă dorința neîmplinită a autoarei visului de a mânca omuleți de ciocolată, în locul cărora n-a avut parte decât de omuleți de lut și bălegar. Portocaliul camerei în care a ajuns este, după cum bine știm, culoarea vulpilor. Așadar, s-a suit pe o scară și a ajuns la interiorul vulpii, care este, strâmtă. Domnilor poate le place să fie strâmtă, dar autoarea visului, fiind femeie, și, suspectăm, bunăciune, căută, în loc de un yoni strâmt, un simbol falic, singura cale de căutare fiind înapoi pe scări, pe care, după cum am văzut, le coboară cu spatele, așadar cu fundul în jos și expus, pentru a întâmpina un posibil obiect falic, întâlnit în drumul ei înspre pământ, unde avea să se trezească umedă.
Eminescu colecta seara într-un Fragmentarium toate elucubrațiile romantice care-i treceau prin minte sau îi erau sugerate de lectura cărților de duzină răscolite peste zi pe la anticari. Spre a ne da seama de visurile care înstrăinau pe poet de lumea colegilor și pe care le purta pe ulițele de noapte ale Vienei, vom analiza câteva din paginile de proză, scrise în raza unei epoci al cărei centru îl formează Sărmanul Dionis, dar gândite aproape sigur la Viena. Iată, de pildă, un proiect de nuvelă neterminată: Temniță udă, podită cu cărămizi, gratii înalte de fier la ferestre, prin care privește palidă luna. O femeie albă ca varul, rezemată pe un stâlp, aiurează în fața cadavrului unui prunc, invocând pe un Ștefan, tată al copilului, care poartă coroană. E evreică, suferă pentru Izrail, iar copilul – în rătăcirea ei – este Mesia. Al doilea tablou ne înfățișează o uliță din Suceava, la miezul nopții. Într-o casă, bătrânul Levy Canaan și cu ginerele său Ruben, care a adus un sac plin în spinare, se ceartă asupra sumei cu care au vândut pe Hagar creștinului. Hagar se vede a fi fata lui Levy și mireasa lui Ruben. Pretinzând toți banii, Ruben e ucis de bătrân, care, îmbrăcând hainele domnești aflate în sacul amintit și, nebun, dorind să strângă bani spre a merge la Ierusalim, pornește pe sub zidul cetății Suceava, la închisoarea unde se află Hagar. Aceasta, văzând că nu e Ștefan, îl gonește. Al treilea tablou este mai lugubru și mai misterios. Un cavaler călărește prin mlaștinile Buceagului, spre un castel al cărui clopot îl aude din depărtare punînd urechea la pământ. Trece pe podețul mișcător, bate cu ciocanul în poartă, intră într-o liniște înfiorătoare, în vreme ce poarta se închide singură după sine. Condus de o flacără aeriană prin coridoare pustii și sinistre, se trezește în fața unui om grozav, care îl oprește cu sabia însângerată. Luând de la acesta o cheie, pătrunde în sfârșit într-o sală unde, într-un sicriu, doarme o fată frumoasă, păzită de statui de marmură neagră cu săbii în mâini. Statuile ridică săbiile, se strâng în jurul cavalerului, moarta se ridică, viteazul o sărută și totul se năruie. Când se scoală, cavalerul se află pe un pat de catifea, iar alături de el stă o femeie nespus de frumoasă, anume Angela. O altă povestire tratează un caz de metempsihoză: Ne aflăm la Memphis în Egipt, într-o noapte de inevitabilă lună. Pe Nil, într-o barcă, se plimbă întristatul rege Tlà, căruia i-a murit soția Rhodope […]. Regele debarcă pe treptele palatului, se urcă într-o sală mare, de unde are priveliștea nocturnă a metropolei și, luând o fiolă dintr-o bucată de ametist, toarnă într-o cupă cu apă sfântă de Nil trei picături de cerneală. Apa se face pe rând aurie, roză, albastră, și el vede în turburarea ei reîncarnările lui viitoare peste 5.000 de ani: un om bătrân, pleșuv, dormind la umbra unei biserici, în apa aurie, un tînăr frumos în cea roză și un om sinistru în cea albastră. Invocând pe Isis, aceasta răspunde: “Pulbere e ceea ce există întotdeauna. Tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece.” Muncit de gândul eternității, Tlà intră cu o faclă într-o piramidă în fundul căreia se află un lac. Eminescu avea, cum vedem, pasiunea misterelor concentrice si succesive. În lac se află o insulă acoperită cu o dumbravă. Regele aruncă facla într-o urnă de piatră, fluidul din ea se aprinde și, la lumina vâlvătaiei, faraonul trece lacul spre insulă, unde pe un piedestal se găsesc două sicrie. Într-unul din ele stă defuncta Rhodope. După ce-i deplânge moartea, regele cade pe pieptul ei și moare. Peste câteva mii de ani, în Spania. Un cerșetor nebun care strigă “cucurigu”, gonit cu pietre de copii, adoarme lângă palatul sfatului negustoresc din Sevilla. Baltazar – acesta-i numele nebunului – visează cum din gălbenușul unui ou devine cocoș, apoi pierde orice conștiință. Crezut mort, e dus la cimitir și îngropat în pripă în paie și puțin pământ, dar la țârâitul greierilor bătrânul se deșteaptă sănătos, însă fără memorie. Instinctiv, el se duce la o casă dintr-o ulicioară strâmtă, se îmbracă în haine frumoase și-și taie barba cu foarfecile și, astfel intrat în ființa unui marchiz, merge la casa unui conte pe a cărui fiică trebuia s-o ia în căsătorie, cu toată împotrivirea fetei. Rugat de fată, el face un gest nobil: renunță la căsătorie și-i dă jumătate din averea sa. Apoi, suindu-se într-o trăsură, iese din oraș și ajunge la un castel. Aci odăi goale, portrete șterse, uși ferecate. Cu o lumânare în mână intră într-o odaie fără ferestre, de-aci printr-un perete ce se desface coboară într-o subterană cu statui de cavaleri în piatră. Spărgând cu spada cămașa unui vin gros dintr-o bute ce stă pe tălpi de lemn și bând acest vin cu o cupă de argint, cade într-o dulce beție și adoarme. A doua zi, trezindu-se, deschide cu o cheie o subterană alăturată, unde se văd mulțime de lăzi cu argint. Într-altă hrubă, pe care o deschide, sunt lăzi cu aur, într-alta, în sfârșit, diamante, rubine, mărgăritare. În anume încăpere, într-un sicriu învelit cu o pânză albă, se găsește un craniu. În vreme ce misteriosul personaj declamă elogiul aurului, un individ care se cheamă și se simte marchizul de Bilbao, adică tocmai ce pretindea că este bătrânul prefăcut în marchiz, se deșteaptă într-o odaie a casei contelui, unde visase că făcuse ceea ce făcuse celălalt. El e mirat de actul de donațiune și de renunțarea la căsătorie, pe care le tăgăduiește și le retrage. Mirat, pleacă repede la castelul de țară, unde servitorii declară că venise încă o dată cu o zi înainte. După o cotrobăire a casei pustii, se oprește în fața oglinzii. Cu groază, observă că imaginea din oglindă are o individualitate proprie, stă serioasă când el râde și nu-i reproduce mișcările. Ca orice spaniol care se respectă, provoacă la duel propria sa imagine, care, ieșind dindărătul oglinzii, îl ucide. Curând după aceasta, Dona Ana primește înapoi actul de donație și scuze. Marchizul, rămas în credința că bogăția este totul, face experiențe erotice la Madrid. Pentru a pune la încercare pe Ella, îi mărturisește că nu mai are decât un milion, pe care i-l și dă. Ea pare indignată, țipă dragostea ei dezinteresată, dar, o dată în posesia banilor, fuge. La știrea ruinei marchizului toți prietenii îl părăsesc, și avatarul regelui egiptean Tlà moare a doua oară. Al treilea act se petrece în secolul trecut, pe vremea țigărilor. Într-o biserică, s-ar părea în Franța, este expus pe un catafalc cadavrul unui tânăr, pe care-l deplânge o tânără fată. Un dr. Dreifuss susține însă că nu e mort, și într-adevăr, ducându-l acasă, mortul învie lângă mamă-sa. Legătura dintre tânărul Angelo și fată este mai mult decât o dragoste. Este instinctul unei afinități străvechi. Lui Angelo i se pare că el a fost rege egiptean, iar fata, soția sa Rhodope; fetei, că el a fost tânăr, apoi nebun; adică au amândoi amintirea reîncarnărilor. Ceea ce se petrece apoi este foarte tenebros. Un doctor de Lys duce pe Angelo cu ochii legați la clubul “Amicii întunericului”, pentru a-l convinge de existența spiritelor. Sunând de trei ori dintr-un clopoțel și strigând “Abracadabra!”, apare înaintea sa un androgin de o frumusețe demonică, Cezar sau Cezara. La cerere, demonul invocat schimbă bolta într-un salon, apoi într-o sală de bal. La o reprezentațiune improvizată în care joacă Angelo și Cezara, cel dintâi se lasă îmbrățișat de demonica fată, care-l cheamă în cabină și-l desfată cu goliciunea sa. De aci încolo Angelo se lasă cu desăvârșire dominat, sub o formă de masochism și chiar flagelantism așa de violent, încât cităm câteva rânduri, spre a vedea ce deziderate erotice zbuciumau spiritul lui Eminescu în acea vreme: “Ea se juca cu el, îl strângea în brațe, [î]l desmierda ca pe un copil ori ca pe o pasere, pe care ar omorî-o strângând-o și desmierdând-o… Și fața ei netedă, plină, dulce se alătura de fața lui, el simți ca și când i-ar fi șters fața cu o catifea, gura ei se lipise de urechea lui… – Sunt demonul amorului – zicea încet – sunt un drac, s-o știi, s-o știi… Mă prind de tine ca iedera de stejar, până ce corpul tău se va usca în îmbrățișările mele, cum stejarul se usucă supt de rădăcinile iederei. Te nimicesc, voi să-ți beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată… îngere! Ea-l înlănțuia cu brațele ei și cu picioarele… în strângea tare la piept, ca și când ar fi voit să-l sfarme, ca și când n-ar fi voit ca pieptul ei să se umfle…” După un scurt episod, în care Cezara aruncă în brațele lui Angelo pe Lilla, fată blândă cu dulcegării burgheze, spre a-i da putința să aleagă între două amoruri…, între unul ordinar, meschin, și între durere, pasiune, turbare, între Lilla și Cezara, nuvela rămâne neterminată, ca o cărare ce se pierde într-o paragină.
Visătorul: Marcu care trage-n cur cu Arcu, al III-lea
Vis 1. Eram o cutie de lemn şi aveam o gaură rotundă. În cameră a intrat un marinar mare la corp, şi a scos penisul. M-am trezit speriat si transpirat.
Vis 2. Eram un marinar mare la corp. Tocmai ajunsesem în port, şi căutam să mă distrez. M-am dus la femei şi acolo erau trei camere. Trebuia să aleg una. Am ales-o pe cea din stânga şi am intrat. Am scos penisul, dar nu se scula. L-am demontat, l-am pus pe cutie şi umblam la mecanismele lui să-l repar. Când l-am reparat, cutia dispăruse şi eu eram într-o piaţă de circulaţie. Înspre mine venea un poliţist. M-am trezit speriat.
Vis 3. Eram un poliţist de trafic. Lucram într-o piaţă de circulaţie când a apărut un marinar cu penisul scos. M-am dus la el şi l-am întrebat ce crede despre stăpânii noştri. Atunci a dispărut şi în locul lui au crescut multe ciuperci. Acum eram pe o câmpie însorită. Am început să caut foarte atent între ciuperci. Erau multe, mari şi mici, dese. Din spate a venit un urs. S-a ridicat în patru labe şi a răcnit. Apoi mă fugărea printr-o pădure cu copaci pitici, care-mi ajungeau până la genunchi. M-am trezit cu puls ridicat.
Vis 4. Eram un fluture şi zburam din floare în floare. Florile erau de aur şi aveau gust de miere.
Vis 5. Eram la munte cu nişte prieteni. Instalasem cortul şi ne-am culcat. În toiul nopţii am auzit un zgomot, şi am deschis puţin cortul să văd ce e. Era un urs cu şase picioare. Apoi eu eram ursul şi intram într-un cort. În cort erau studenţi şi nu erau speriaţi de mine. Apoi la fundul cortului era intrarea în alt cort. Şi tot aşa mergeam prin corturi (erau roşii) până am ajuns pe o pajişte însorită. Acolo am prins un fluturaş şi l-am strivit cu mâna. Mi-a părut rău şi am răcnit. Un poliţist a început să fugă când m-a văzut, dar prin pădurea mică. M-am dus după el să-i spun că e pădurea greşită. De fapt trebuia să alerge prin pădurea verticală de la capătul muntelui.
Vis 6. Eram în raiul fluturaşilor, şi Sfântul Petre fluture îmi dădea o bancnotă de zece auri.
Vis 7. Mă chema Petre şi ţineam o casă pentru droguri (cum sunt în China casele cu opiu — nush cum se numesc — crackhouse?). Un om fluture a intrat în zbor şi s-a aşezat. I-am spus că e patruzeci de auri, mi-a dat o aripă, i-am adus drogul şi i-am dat restul o bancnotă de zece auri. Apoi am intrat într-o cămăruţă unde ţineam drogurile. Un balaur verde le mâncase pe toate şi a început să scoată pe nas curcubee (curcubeuri? curcubăi?). Am scos un briceag şi căutam cuţitul ca să-l omor, dar n-aveam decât linguri, furculiţe, linguriţe, fulguriţe, furcuri si linguliţe (scria pe ele).
Vis 8. Aveam o fermă de poliţişti şi pe ascuns creşteam ilegal balauri de toate culorile.
Interpretări: Încă niciuna. Lăsaţi la comentarii sau pe mail.
Am visat că aveam un ceas digital care îmi punea întrebari indecente, aşa că mă duceam să caut un ceas mecanic.
Interpretator: Guru Mahayam Bharatajara
Eterna luptă a preferinţelor. Mecanic sau electronic? Numere sau limbi? Nu fiţi indecenţi. Bănuim indecenţele la care pacientul nostru a fost supus. Se ştie că ceasurile electronice, în vise, au un comportament mult mai degenerat şi mult mai pervers faţă de cele cu limbi. Sunt totuşi, relativ cuminţi, pe lângă spurcatele de mausuri sau mult-prea-decadentele bormaşini. Ceasul digital enunţa tema autoerotismului, “digital” implicand utilizarea degetelor. Ceasul mecanic are dubla funcţie. Una, este un mecanic, un meşter care repara, care drege. Şi a doua, este actul procreativ. Secsuiala în cea mai animalica forma. Făcuta mecanic. Iată subiectul nostru migrând de la indecenta actului solitar spre un act copulativ care pretinde reciprocitate. Fie şi mecanic, mai bine decât manual. Se recomanda mânuşi de şmirghel şi multa bafta!
Mergeam cu un tractor. Pe drum erau capre, şi le călcam fără să-mi fac griji. La un moment dat am dat de o capră de fier. Am intrat în ea cu tractorul, dar de data asta nu puteam să merg mai departe. Am coborât, şi în loc de capră era un copil lovit. Am pus mâna pe el şi avea consistenţa cărnii de mici. Nu puteam să-l iau de acolo, şi atunci m-am gândit că mai bine îl pun la foc să se solidifice din nou.
Interpret: Dottor Miguel Vartehario
Pacientul este clar perturbat. Prezenţa cărnii de mici indica fie gânduri carnale vizavi de băieteii malnutriţi, fie o masă abundentă înainte de culcare. Sau chiar în timpul somnului. Nu poţi să refuzi un mic. Nu-i frumos. Decât dacă ţi-e frică de trichineloză. Sau salmonella. Sau de mizeria în care e ţinută carnea. Dar divagăm… Tractorul este în mod clar simbolul tatălui, nu aprofundez aici din pricina lipsei de spaţiu şi de coerererenta. Dar vă zic io că este. Caprele sunt subconştientul colectiv, prin care un tractor poate trece, în mod ironic, ca prin brânză. Nu cunosc tractoare care sa treiere brânza, dar nici capre de fier care să se transforme-n copii, aşa că îmi permit licenţe poetice. Copilul lovit este chiar el. Pacientul. Problemele cu tatăl vin, aşadar, din lipsa de compasiune a acestuia din urmă pentru capre. În special cele flecite de tractor. Resolidificarea copilului prin barbecuire este metafora reîntregirii sale şi călirii în focul patriarhal. Sau matriarhal. Depinde de chibrit, de grătar, de cărbuni, eh, complicat…. Recomand sedarea pacientului, regimul lapto-ovaro-vagi… hm hm, vegetarian, impreună cu sfeştanii regulate. Se vor evita caprele şi micii.
