o fu mai odată ca niciodată îngheţată crăcănată
un balaur verde prietenos, ce scotea aburi pe nări. Primăria îl angajase ca să încălzească locuinţele sătenilor cu aburii săi calzi. Într-o zi, când încălzea o locuinţă, în loc de aburi a început să iasă fum din nările balaurului verde. S-a oprit din suflat, şi s-a dus îngrijorat acasă. A doua zi s-a trezit şi a trecut iar la muncă, uitând de fumul din ziua dinainte. Şi cum a început să sufle, a ieşit foc roşu cu fum şi a ars casa la care sufla. Din fericire, locuitorii casei erau plecaţi la arat şi la plimbatul vacilor şi la biserică să se roage bunului Dumnezeu, ca nişte săteni buni şi credincioşi ce erau. Casa aceea arse până la temelii. Când văzu aceasta, balaurul se întristă şi plecă înapoi în peştera lui, unde stătea singur şi întristat. Peste o vreme primi o scrisoare de la săteni, care îi cereau să nu mai vină la ei în sat, şi să plece cât mai departe. Când văzu asta, balaurul, care era blând la inimă, plânse cu lacrimi cât soarele şi luna, îşi făcu traista cu necesităţile sale de balaur şi plecă aiurea în depărtare.
Şi cum mergea el aşa, iată că întâlneşte un om de paie, care se suise pe o casă, de teamă să nu-l mănânce vitele. El stătea acolo de câteva zile, şi îi era foame şi singurătate. Când îl văzu pe balaur se speriă şi zise:
– Nene balaure, să nu sufli foc înspre mine, că mă fac cenuşă şi mă ia vântul şi mă împrăştie peste şapte ţări şi şapte mări. Eu sunt doar un om singur şi înfometat, cu teamă de vite.
Balaurul, văzând tristeţea omului de paie, se gândi cum ar putea să-l ajute – apoi îi veni o idee – îi spuse omului:
– Dar poţi să ai gospodăria ta, cu un gard rotund peste care nu pot vitele să treacă şi să intre, şi poţi să trăieşti din găini şi legume.
Când auzi aceasta, omul de paie se bucură, dar se întristă din nou şi zise:
– Dar dacă mă mănâncă vacile în timp ce construiesc gardul meu rotund?
Apoi balaurul cel bun şi verde, ca să-l ajute zise:
– Voi merge în pădure şi voi aduna surcele şi voi face stâlpi şi le voi îmbina şi voi face gardul gospodăriei tale, apoi te voi pune acolo cu mâna mea, şi voi aduce găini şi seminţe de legume şi scule pentru săpat şi îngrijit gospodăria. În mijlocul ei va fi o casă cu patru încăperi, iar în mijlocul casei va fi un puţ de unde să poţi scoate apă proaspătă.
Şi aşa şi făcu. Omul de paie, când se văzu în casa lui nouă, cu lacrimi în ochi îi mulţumi balaurului şi îi zise că asta era tot ce avea nevoie în viaţă.
Balaurul cel verde se bucură, dar îşi aminti de satul din care plecase, şi de paguba făcută şi se întristă iar, şi iar incepu să meargă pe drumuri aiurea. Veni seara şi el se culcă într-o pădure. În visul său veni un sfânt şi zise:
– Eu sunt Gavril şi am venit să-ţi spun că Dumnezeu se bucură de fapta ta bună.
Dimineaţa următoare balaurul cel verde se trezi odihnit şi porni iar la drum.
Şi cum mergea el aşa, întâlni o femeie făcută din pământ, care vroia aur şi argint. Când femeia de pământ văzu balaurul aşa de mare, îi ceru să îi sape după aur şi argint, zicând că este tot ce are nevoie, şi când îl va găsi nu va mai avea nevoie de nimic altceva. Apoi balaurul, fiind binevoitor, săpă şi săpă, şi în curând găsi mult mult aur şi argint. Femeia făcută din pământ luă aurul şi argintul, le puse într-o căruţă şi plecă departe de oameni, unde muri de singurătate. Când află asta, balaurul se întristă şi merse mai departe pe drumul său aiurea.
Şi cum mergea el aşa, întâlni o femeie de apă. Femeia de apă iubea soarele şi luna, dar îi era teamă de ele, fiindcă soarele o prefăcea în aburi şi luna o prefăcea în gheaţă. Ea trăia într-un ulcior. Într-o zi, femeia de apă îi ceru balaurului să-i cânte un cântec la scripcă, deoarece apa sa era tulbure şi cântecul frumos o limpezeşte. Apoi balaurul luă scripca şi cânta cel mai frumos cântec, deşi nu mai cântase până atunci. Femeia de apă se limpezi la loc şi îi mulţumi balaurului.
Într-o zi o vacă trecu pe acolo şi dărâmă ulciorul şi femeia de apă muri. Când află asta, balaurul se întristă şi merse mai departe pe drumul său aiurea.
Şi cum mergea el aşa, auzi o voce de nicăieri. Ea îi ghici necazul şi ghici chiar şi încotro se îndrepta. Balaurul întrebă:
– Dar unde eşti, ca să te văd.
Apoi duhul se preschimbă într-un abur, ca să-l poată vedea balaurul. Omul din abur apoi îi zise o ghicitoare balaurului:
– Ghici ghicitoarea mea. Eu sunt sfânt cine sunt eu şi-aduc vestea lui Dumnezeu.
Balaurul, amintindu-şi de visul său, răspunse:
– Sfântul Gavril!
Omul de abur se bucură. Într-o zi a venit un frig cumplit, şi omul de abur a murit de frig. Când află asta, balaurul se întristă şi merse mai departe pe drumul său aiurea.
Şi cum mergea el aşa, întâlni un om de foc, care era cam stins. El stătea pe o claie de paie care se făcuse mică. Ca să-l ajute, balaurul adună paie, i le puse la picioare şi suflă pe nări foc, ca să-l facă mare şi puternic.
Însă într-o zi veni o ploaie cu vijelie şi omul de foc se stinse. Când află de asta, balaurul se întristă foarte rău şi se opri din drumul său într-o pădure întunecoasă. Acolo găsi nişte ciuperci, şi de foamea mare ace o avea, le mâncă. Un somn veni peste el şi se întinse pe jos şi visă.
În visul său, Sfântul Gavril veni şi îi spuse:
– Iată hora lor din ceruri.
Apoi femeia de pământ şi femeia de apă şi omul de abur şi omul de foc jucau hora de jur împrejurul gospodăriei cea rotundă a omului de paie, care acum era un copac vajnic cu rădăcini în pământ şi crengi în cer, şi stătea în mijlocul gospodăriei. Apoi se auzi vocea Sfântului Gavril, care zise:
Dumnezeu este bucuros pentru faptele tale bune şi te va preschimba în om pentru faptele tale bune.
Apoi balaurul văzu o lumină puternică şi se trezi. Acum era un voinic înalt, vânjos, cu plete şi fruntea lată. El se întoarse în satul din care plecase, unde oamenii săi l-au primit cu iubire, căldură şi bucurie.
Şi-am încălecat pe-o şa op ş-aşa ş-aşa hopa diri diri da şi gata povestea mea hai pa pa tra la la.
